Încă din newsletter-ul trecut al Mare Nostrum aţi făcut cunoştinţă cu fabulosul cadru făurit de arborii prietenoşi, împreună cu feluritele vieţuitoare ce întregesc comunitatea. Astfel,povestea continuă.

În centrul minunatului peisaj oferit de strânsa prietenie a arborilor îşi fac simţită prezenţa impunătorii pereţi de calcar, de până la 40 m înălţime, brăzdaţi de fisuri, nişe, uneori grote, chiar peşteri, oferind un frumos peisaj al unui canion care a rezistat capriciilor vremii şi a trecerii timpului. Măreţii pereţi de calcar reprezintă o adevărată locuinţă pentru diversele păsări care s-au instalat în zonă, reprezentând un adăpost şi un loc unde îşi pot creşte puii în linişte.

Putem vedea frumoase exemplare de acvilă (Aquila clanga), uliu (Accipiter brevipes), şorecar (Buteo rufinus), şerpar (Circaetus gallicus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), dar şi frumoasele berze negre (Ciconia nigra) aflate aici doar în trecere, în cursul migraţiei lor. Acestea stau liniştite la pândă şi aşteaptă ca o micuţă reptilă neglijentă să iasă de la adăpostul oferit de măreţul stejar, pentru a o putea prinde în ciocul lor puternic. Printre falnici arbori întâlnim neastâmpăratele ciocănitori de stejar (Dendrocopus medius) ciocănitorile de grădină (Dendrocopus syriacus), dar şi pe cele negre (Dryocopus martius), făcându-şi simţită prezenţa de departe prin sunetul pe care îl scot atunci când bat în scoarţa copacilor. Odată, din acesta frumoasă privelişte făcea parte şi vulturul egiptean (Neophron percnopterus),  care nu a mai fost văzut cutreierând prin acest ţinut.

Cum spuneam încă de la început, bătrânii arbori nu oferă adăpost doar vieţuitoarelor necuvântătoare, ci şi oamenilor, aşa cum spune şi vechea legendă a zonei. Un liliac mai jucăuş se apropie şi dezvăluie secretul peşterii: Peştera Fetei. „Totul a început când turcii au năvălit în Dobrogea, călugării creştini, aflaţi aici de pe vremea apostolatului Sf. Andrei la români, s-au bejenit în nişte locuri stâncoase, tocmai ca să nu fie depistaţi de păgâni, care dădeau câte o raită prin satele acestora, le răpeau fetele şi furau bogăţii fără seamăn. Fetele însă, pentru a nu fi necinstite, se omorau aruncându-se de pe stânci. Ţăranii români şi-au ascuns fetele în aceste grote, cum zice altă legendă, ca să nu fie găsite şi necinstite de soldaţii turci. Au trăit fetele acolo mult timp, până când duşmanii le-au descoperit, iar ele au sărit atunci în prăpastie. Curios e că locul acesta, care aminteşte de sacrificiul româncelor, poartă azi tocmai un nume turcesc, pentru că în limba fostului imperiu, “canara” înseamnă albie săpată de ape. Tot în grotele acelea ar fi stat la un moment dat şi nişte tâlhari. Nu degeaba se învârteau ei pe aici. Pe vatra actualului oraş era, cu sute de ani în urmă, satul Parachioi, care înseamnă, tot în limba turcă, sălaşul oamenilor cu bani. Ba au mai fost şi haiduci prin zonă. Bătrânii de azi îşi mai aduc aminte de ultimul haiduc care apărea la lumina zilei pe calul său şi apoi, dacă poterele îi luau urma, era “înghiţit” de canion.”

Daca stăm puţin să analizăm legendele locului nu am fi crezut niciodată ca această frumoasă privelişte formată pe baza prieteniei dintre măreţii stejari cu ceilalţi falnici arbori ce adăpostesc o varietate de necuvântătoare, este umbrită de un aşa trecut.

Martori ai întâmplărilor ce au avut loc aici sunt diferitele specii de lilieci (chiroptere) care au asistat la suferinţele fetelor care au locuit în aceste peşteri. Întâlnim o gamă largă de lilieci, precum liliacul comun (Myotis myotis), liliacul cărămiziu (Myotis emarginatus), liliacul cu potcoavă (Rhinolophus mehelyi), dar şi cel cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii). Toate aceste micuţe mamifere nocturne, dacă ar putea vorbi, ne-ar spune cel mai bine tot ceea ce s-a întâmplat în aceste locuri, care azi oferă o privelişte minunată umbrită de trecutul plin de suferinţă.