„Pacea era tulburată mai întâi de glasul cerului ce, cu tunete prevestitoare de săgeți de fulgere, făcu toate străfundurile Mării să tremure. Paturile fine de nisip se încrețiră în dune sub degetele vântului prevestitor de furtună și făceau aproape scoicile să își spună misterul perlelor. Pescarii își uitară și ei lecția prea bine învățată, a zborului, părând sub biciul furtunii bieții fluturi supuși efemerului.
Vârtejul de ape cu cosițe de alge smulse și ele de furia furtunii, plesneau aerul convingându-l să spulbere pontoane, mărturii ale nimicniciei omului în fața naturii. Clocotul Mării era asurzitor, iar fulgerele și tunetele păreau să ostoiască în sfârșit Marea.
Aceasta își vroia înapoi liniștea…
Furtuna încetase, iar sub razele jucăușe ale soarelui își făcu apariția un gunoi bătrân: o mică sticlă de suc fără etichetă.
În tinerețe sticluța noastră fusese purtată de vânt într-un râu învolburat, apoi pe Mare și de pe Mare a ajuns în vârfurile Oceanului. I-a fost foarte greu pentru că mișcarea îi făcea destul rău, iar soarele o încingea și încerca să o topească. Când în sfârșit a ajuns la Sud a constatat că e pe o plajă plină de copii. Spera că cineva o va ridica și o va pune într-o căsuță (într-un coș de gunoi), dar s-a înșelat, un copil a venit și a turtit-o cu piciorul. Apoi a aruncat-o înapoi în Ocean.
Așa a ajuns gunoiul de care vă povestesc să călătorească prin toată lumea, purtat de valuri sau de vânt și uneori chiar de oameni.
Acum soarta o aruncase pe o plaja de la Marea Neagră, după ce îndurase o furtună groaznică. Se simțea deja bătrână, deși nu călătorise decât 150 de ani și era în floarea vârstei plasticului. Nu mai văzuse oameni de zeci de ani. Furtunile o amețiseră, fulgerele îi făcuseră găuri mici și îi îngreunaseră plutitul. A stat pe fundul Mării câțiva ani buni, blocată sub o epavă, până când un delfin care se juca prin nisip a atins-o cu botul și a împins-o înapoi la suprafață.
Abia ce se așezase să se odihnească la malul Mării, că s-a simțit din nou zdruncinată. Doi copii o luaseră la șuturi și sticluța din nou s-a speriat. Îmbătrânise așa de mult încât uitase ce înseamnă „fotbalul”. A început să țipe:
– Stați! Stați! Nu mă mai loviți că mi-e răăău!
Copiii înmărmuriseră și se uitau unul la altul fără să le vină să creadă că …gunoiul vorbește!
Sticluța a rămas și ea surprinsă. Nu se aștepta ca cei doi să o audă, dar mai ales să o înțeleagă. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru:

– Am ajuns din nou acasă! Uraaa !
– Acasă?! au spus cei doi copii în cor.
– Da! Credeam că am și uitat limba asta. Nu-mi aminteam cum arată țara de unde am plecat,dar acum sunt sigură ca pe aici pe undeva trebuie să fie fabrica, care m-a făcut…
– Fabrica?
– Nu ați auzit de fabrică?
– Noi nu mai folosim plastic de aproape o sută de ani și tot e plin de gunoaie ca tine. Dacă am mai fabrica și altele…în scurt timp am fi îngropați în sticle de suc, i-a răspuns unul dintre băieți.
Sticluța era uimită. Dacă nu se mai fabrică sticle de plastic, înseamnă că ea nu va mai putea fi topită, reconstruită și pusă înapoi în circuit. Aproape tremurând a întrebat:
– Păi și cu celelalte gunoaie rămase ce se întâmplă?
Celălalt copil i-a răspuns încă înmărmurit din cauză că vorbea cu un gunoi.
– Le adunăm, le reciclăm și le folosim la ceva plăcut pe care să nu fim nevoiți să le aruncăm a doua zi.
– Ce înseamnă a recicla?
– Nu ai auzit de reciclare?
– Păi când am fost eu fabricată, căsuțele gunoaielor erau în coșuri. De-acolo ajungeam în niște gropi imense sau..în cazul meu călătoream prin lume.
– Ce groaznic. Cred că era atât de murdar peste tot…Trebuie să facem ceva cu tine.
– Ceva folositor. Zise și celălat băiat. Ceva care să aibă nevoie și de o voce..
– O JUCĂRIE!! Strigară amândoi în cor.
Și așa cei doi copii au luat gunoiul călător și l-au dus la un centru de reciclat la câțiva pași de casa lor. Acolo sticluța a fost preschimbată într-o mașinuță teleghidată vorbitoare.
Copiii au luat-o acasă și de atunci, gunoiul și-a gasit în sfârșit locul și nu a mai rătăcit singur.
Protejarea naturii este o datorie și o obligație a tuturor celor care trăiesc pe Pământ, planeta care este casa noastră și care asigură cele necesare traiului. Întreaga noastră existență depinde de modul în care vom ști să ocrotim natura, iar fiecare generație trebuie să se gândească la ceea ce va lăsa urmașilor.”

                                                Nicola Iuliana,

Școala Gimnazială Nr.17 “Ion Minulescu”, Constanța

Premiul I , concurs “Povestea deșeurilor”

din cadrul proiectului MARLISCO