“- Bunico, bunico…spune-mi o poveste!

– Bine… bine, draga mea, ce vrei să asculți astă seară?

– Nu știu, bunicuțo! Vreau o poveste mai specială!

– Specială zici? Atunci sigur nu va fi „Punguța cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi”!

– Nu, nu! De exemplu… o poveste despre adâncurile Mării.

– Bine, draga mea! Tu du-te și pregătește-te! Vin și eu imediat.

În timp ce fetița dansa și cânta veselă în camera ei, bătrâna medita asupra temei propuse. Brusc, se deschide ușa și bunicuța pășește în camera nepoatei. Bătrânica se așază, trage aer în piept și începe:

– S-a întâmplat odată, de mult, și de atunci se tot repetă. Se numește aruncarea deșeurilor în apele mării, ape care ne-au hrănit atâtea veacuri, care ne-au ajutat să ajungem mai repede lângă cei dragi, care, prin puritatea lor, au fost sursa de inspirație a atâtor opere.

Îți poți imagina, că de îndată ce „corpurile străine” au pătruns în acea lume magică s-au produs o mulțime de dereglări… peștișorii nu mai aveau loc să înoate, lovindu-se mereu de acești „meteoriți”, se îmbolnăveau și mureau întrucât deșeurile făceau ca apa să fie toxică.

Trebuie să îți menționez că sufletul acestora nu era chiar atât de întunecat, ele făcând eforturi deosebite pentru a se descompune și încercând să nu mai facă rău ființelor din jurul lor, dar nu reușeau… Și nici n-ai să ghicești cine era de vină pentru asta…!

– Cine?!

– Ei cine? Oamenii… Ei sunt cei care au făcut ca plasticul și toate celelalte să aibă asemenea compoziție dăunătoare. Tot ei sunt cei care le aruncă în mare, nefiind conștienți de faptul că și acolo există viață care va fi afectată, dar că și noi vom avea de suferit de pe urma acestor acțiuni.

– Lasă asta! Ce s-a întâmplat apoi?

– Fii atentă! Într-o zi, fiica cea mică a conducătorului, sirena cu numele Puritatea, care, de altfel, era și cea mai frumoasă și mai isteață, s-a îmbolnăvit teribil și a murit. Tatăl ei s-a mâniat enorm, jurând să se răzbune aprig pe cei care au dus la așa nenorocire. Când au descoperit care este cauza bolilor, stăpânii Mărilor au hotărât să atace tabăra intrușilor, dar fără rezultat. O armată întreagă de vietăți subacvatice au murit în acel război. Deșeurilor, făcându-li-se milă de ei, au hotărât să se înfățișeze împăratului apelor și să îi expună pe larg problema. I-au povestit cum omul a creat atâtea materiale care se descompun enorm de greu și cum acesta, nemaiavând cum să le utilizeze, le-a aruncat în mare. De asemenea, au mărturisit și că ei au încercat din răsputeri să moară, însă, neputând, vor fi de acord cu orice soluție va propune Majestatea Sa. El a spus: „Vom porni război împotriva oamenilor. Și îi vom lovi atât de tare încât și nepoții fiilor lor să își amintească de această nedreptate ce ni s-a făcut! Fiți ochi și urechi! Ascultați cum vom proceda! În primul rând, va trebui să scăpăm de aceste deșeuri. Să fie trimise de valuri înapoi pe uscat! Fiecare trebuie să își asume faptele, iar pentru că ceea ce au făcut oamenii este ceva rău, să sufere ei, nu noi, care nu am greșit cu nimic! Din contră… noi mereu am avut grijă de ei, i-am hrănit, le-am udat culturile, i-am dus de pe un continent pe altul, i-am ajutat să se relaxeze, să creeze lucruri frumoase! Câți nu au intrat în istorie numai pentru că s-au lăsat cufundaţi în armoniile de nuanțe și în simfoniile pe care le compun eu, iar ei doar le traduc în limba lor. Până aici! Am terminat cu toate acestea! Dacă în loc de recunoștință și răsplată primim indiferență și egoism, le vom plăti și noi cu aceeași monedă. De azi înainte Marea va fi neprietenoasă cu oamenii, ba mai mult, va fi dușmanul lor. Voi porunci valurilor să vă ducă pe mal, deșeurilor, unde îi veți teroriza pe inamici… nu îi veți lăsa nicio clipă să se bucure de apele noastre. De altfel nu vom mai primi și nu vom mai transporta nicio corabie. Voi trimite sirenele să îi distragă pe marinari și pe pescari și să îi conducă spre moarte așa cum și copiii mei au murit. Niciun peștișor nu va mai părăsi Marea, iar întâlnirea cu fetele mele, în care mulți nu cred, să nu le mai fie prilej de bucurie, ci să îi facă să plângă. Apele ce le vor lua pentru irigat vor fi toxice, așa cum le-au făcut ei, iar culturile li se vor strica; apa pe care o vor bea va fi otrăvită… Să moară de foame și de sete!”

Nu cred că mai este necesar să îți spun că absolut toți au fost de acord cu aceste hotărâri, ignorând ultima dorință a micuței Puritatea care a vrut ca cei responsabili de moartea ei să fie iertați, dar totuși preveniți că după ce ea nu va mai fi nu va mai avea cine să le curețe apele, trebuind, de acum înainte, să fie mai grijulii, protejându-se, astfel, și pe ei. Am omis să îți spun că Puritatea era cea care se îngrijea de păstrarea apei în starea ei primordială, ceea ce făcea ca oamenii să fie mereu sănătoși și viguroși. Mi-aș dori ca tu să fii conștientă că fără ea, apa nu va mai niciodată la fel de curată.

– Așa e, bunico… înțeleg… și sunt sigură că viețuitoarele mării și-au pus în aplicare planul, dar totuși vapoarele încă plutesc pe Mare, noi tot mai mâncăm ființe subacvatice, nu chiar toate recoltele s-au stricat și nu toată apa e otrăvită, iar, până la urmă, noi nu am murit încă… deși să știi că tot ce mi-ai povestit are sens și e perfect adevărat…

– Draga mea, pot spune că, într-adevăr, toate acestea au fost și sunt doar niște avertismente și nu o pedeapsă. Ei nu au acea putere necesară pentru a ucide întreaga omenire, dar pot fi înzestrați cu ea de Cineva mai mare. Mersul lumii nu ține nici de voința lor, nici de a noastră, ci de cea a lui Dumnezeu. Tu știi deja că fiecare răspunde pentru faptele sale, că va fi judecat și pedepsit. Observi, cu siguranță, ce discrepanțe, ce dereglări se produc în mediul acvatic datorită activității omului, dar să nu îți imaginezi că asta este voia Creatorului, care și-a dorit ca omul să conducă celelalte vietăți în armonie și cu înțelepciune. El a dat omului libertatea, posibilitatea de a alege între bine și rău. Dacă omul a ales să abuzeze de ceea ce întreaga creație îi oferă, este o problemă pentru viitorul omenirii, punând sub semnul incertitudinii viața în sănătate și fericire a urmașilor noștri.

– Dar câtă dreptate ai, bunicuțo… Cred că nu există zi în care să nu văd pe cineva aruncând deșeuri în Mare, nemaipunând la socoteală atâtea fabrici și uzine, atâtea accidente care se produc pe mare… îmi aduc aminte câți delfini morți au fost găsiți pe plajă astă-vară…

Fetița a mulțumit pentru poveste, iar bunica a plecat, lăsând-o să doarmă, dar ea nu dormea, ci stătea și se gândea ce bine era înainte să existe industrie, când nu erau atâtea deșeuri și lumea era mai conștientă de rolul ei pe pământ și de regulile pe care este datoare să le respecte… îi părea rău pentru sărmanii peștișori și pentru frumoasa Puritatea, dar și pentru oamenii care au suferit și vor mai suferi… se gândea la cei care au diverse boli provocate de impuritățile din apă, la durerea lor și a familiei lor, dar și la faptul că apa aceea a devenit murdară tot din cauza lăcomiei și a nechibzuinței oamenilor… și-ar fi dorit să trăiască în alte vremuri, când lumea era mai bună la suflet și natura mai primitoare, mai prietenoasă… visa… visa o Mare nouă, curată, oameni care să o iubească și să o îngrijească, iar ea să îi răsplătească oferindu-le frumusețe, sănătate, fericire…”

Popescu Andreea – Bianca,

Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, Constanța

Premiul II , concurs “Povestea deșeurilor”

din cadrul proiectului MARLISCO