“Undeva în Marea Neagră, un banc de pești stă cam pus pe gânduri.

– Of… m-am săturat de deșeurile astea! spuse un pește mai în vârstă.

– Nu mai putem să stăm și să ne gândim că o să murim sau că nu o să avem ce mânca din cauza deșeurilor! Trebuie să facem ceva și repede! adăugase un alt pește din banc.

Întregul banc se îndrepta spre locul unde erau deșeurile.

– Ce  mai vor și peştii ăştia tâmpiți? spuse un butoi toxic mai îngâmfat.

– Vrem dreptul de a trăi!

– Și de ce veniți la noi?

– Pentru ca aceasta este casa noastră, iar voi aţi venit aici și sunteţi toxice, iar noi putem muri sau plantele din care ne hrănim.

Un butoiaș mai mic stătea şi plângea într-un colţ. Un peștișor se duse la el și îi spuse:

– Tu de ce plângi? Ne plângi de milă?

– Tu crezi că mie îmi place ce se întâmplă, crezi că sunt fericit că din cauza mea au să moară mii de vieți? Și nu pot face nimic în privința asta. Ce sunt eu? Doar un butoi toxic nefolositor nimănui. Doar să ucid pot. Oamenii, în loc să ne ducă undeva unde să putem fi folositori la ceva, ne aruncă în mare. Noi putem fi reciclați, dar…

– Trebuie să fac ceva! își spuse peștișorul şi înotă repede la suprafaţă.

Văzuse o barcă în care se aflase un copil cu tatăl lui. Copilul, când văzuse peștele, îi spuse tatălui că ar vrea un asemenea pește în acvariul său. Mare i-a fost mirarea când a vrut să vadă dacă peştele poate fi prins cu mâinile, lucru  aproape imposibil, dar acesta a stat neclintit .

Când a ajuns acasă, băiatul  a pus peștele găsit în acvariu și a ieșit afară. Când s-a întors acasă s-a pregatit de culcare şi s-a pus în pat.

– Hei! se auzise ceva in camera băiatului.

– Cine a spus asta?

– Eu!

– Care eu?

– Uită-te aici, în acvariu!

Băiatul se dăduse jos din pat şi se îndreptă cu pași speriați spre acvariu.

– Tu ai vorbit peștișorule?

– Da, eu am vorbit!

– Nu pot să cred!

– Gata, nu avem timp de mirări! Trebuie sa îți spun ceva, iar tu trebuie să ma ajuți. Bine?

– Să văd despre ce este vorba.

– Deci eu locuiesc în mare, de unde m-ai și luat, iar acolo este familia mea, dar nu cred că o să mai fie pentru mult timp, deoarece marea este plină cu deșeuri.

– Am o idee! spuse băieţelul. Trebuie să vorbesc cu tata. El are un centru de reciclare şi putem să curăţăm marea și voi face nişte pancarde cu „Marea nu este groapă de gunoi!“, iar tu te vei întoarce la familia ta.

– Ce idee minunată! spuse peștișorul plin de bucurie.

A doua zi, băiețelul a dus peștele înapoi în mare, iar tatăl lui a început curăţarea deşeurilor din mare.

Peștișorul s-a dus la butoiaș și i-a spus:

– Gata o să fii folositor şi nu va trebui să ucizi pe nimeni.

– Îți mulțumesc. Datorită ție, mii de viețuitoare vor fi salvate.

Și noi putem ajuta ca mările să nu mai fie poluate, putem să încurajăm fabricile să ducă deșeurile la un departament de recilare. Din păcate, sunt unii oameni care aruncă gunoaie în apă, cum ar fi: peturi, ambalaje de la alimente şi multe altele. Noi putem să împiedicăm acest lucru. Noi suntem următoarea generaţie, dacă părinții noştri nu au putut face nimic, vom încerca noi.”

Bercea Denisa,

Colegiul Agricol Poarta-Albă

Premiul III , concurs “Povestea deșeurilor”

din cadrul proiectului MARLISCO