În agitația urbană și în zgomotul mașinilor și claxoanelor, al utilajelor de construcții, al telefoanelor mobile și uneori chiar al propriilor gânduri, își fac loc, sporadic, cântecele păsărilor.

Din păcate, știm cu toții că orașul nostru nu este tocmai un paradis al parcurilor și spațiilor verzi, ci dimpotrivă: până și cele care au mai rămas se micșorează, iar nepăsarea oamenilor și uneori chiar a autorităților locale le face să aibă un aspect neîngrijit. Cu toate acestea, păsările s-au cuibărit bine în crenguțele copacilor din Constanța și unele mai îndrăznețe chiar în pereții exteriori ai clădirilor în care locuiesc sau lucrează constănțenii.

Se pare că vor să ne fie cât mai aproape, așa că de ce nu ne-am opri puțin din graba zilnică pentru a le observa și, mai ales, asculta? Cum, nu vă place cum cântă? Da, se poate spune că cioara sau coțofana nu au cel mai delicat glas, dar asta nu înseamnă că nu au ceva de spus. Noi am luat la pas Constanța pentru a le întâlni și a vă transmite ce gândesc cu adevărat.

Indiferent de unde am începe drumul nostru, prima care ne iese în cale este vrabia, cunoscută adesea sub numele de vrabia de casă (Passer domesticus). Este una dintre

SONY DSC

cele mai abundente și răspândite specii de păsări de pe glob și, fiind foarte adaptabilă, o putem întâlni practic oriunde trăiesc oameni.

Ce să-ți spun, probabil te-ai plictisit deja de mine. Da, am un aspect banal, sunt mică și maro, țopăi de colo-colo, iar cântecul meu este un ciripit care te poate scoate din sărite dacă vin la geamul tău în zori. Ce? Credeai că am uitat de perna pe care tocmai ai aruncat-o spre fereastră? Stai liniștit, mâine vin cu toată familia! Sunt foarte sociabilă și mă simt bine în penele mele când sunt în stoluri mari și gălăgioase. Dai de noi de la munte, până la mare, de la țigla casei, până pe terasele ultimelor etaje de zgârie-nori. Asta pentru că preferăm să ne facem cuiburile în orașe și sate sub țiglele de pe acoperișuri, în crăpături și rareori în arbori. Poate că sunt o mică oportunistă pentru că profit de orice crăpătură sau mică incintă a clădirilor, dar hei, viața e dură cu toată lumea, mai ales când trebuie să înduri viscol, ploaie sau căldură. Încă nu mă placi? Lasă, că știu că de fiecare dată te lași păcălit de ochii mei mici, rotunzi și inocenți și îmi plasezi firimituri din plăcinta pe care o mănânci în stație. M-ai corupt și pe mine cu obiceiurile tale alimentare nesănătoase. Am devenit dependentă de învelișul picant și crocant de pe aripioarele de pui de la fast-food. Nu mă deranjează nici că-mi rămâne ciocul portocaliu după ce termin. În ce m-ai transformat? Eu zic că te poți revanșa față de mine dacă îmi oferi terenuri necultivate cu o vegetație corespunzătoare mie, dacă reduci chimicalele pe care le folosești în agricultură sau dacă îmi instalezi un cuib artificial (da, vreau să-mi faci o casă, nu glumesc). Cred că ne înțelegem bine, nu crezi? Apropo, ăla e un covrig cu semințe în mâna ta?

Un alt mâncăcios vestit al străzilor din Constanța este porumbelul. Poate nu la fel de tenace și ambițios ca vrabia, el este mai blând și mai apropiat de oameni. Porumbelul domestic (Columba livia domestica) provine din specia porumbelului de stâncă și deși specia nativă preferă regiunile montane, porumbelul nostru s-a adaptat agitației marelor orașe și iubește parcurile, dar mai ales piețele mari, unde oamenii îi hrănesc.

Mulțumesc de introducere, dar ai uitat un amănunt despre noi: suntem amorezii veșnici! Dacă vreți să învățați câte ceva despre tainele amorului, urmăriți-ne pe noi. Cum unde? Pe stradă, pe case, pe blocuri. Când? Oricând! Dacă iei micul dejun dimineața (și trebuie să-l iei!) privește pe fereastră. Dacă ai o clădire în față vei vedea scene de dragoste, gelozie, despărțiri și împăcări, cupluri care își jură iubire veșnică. Un reality show cum mai rar găsești! Și da, îl pot urmări și copiii. Rugămintea mea către voi este să nu-mi distrugeți cuiburile și să mențineți orașul curat. Nu de alta, dar îmi place să mănânc aproape orice, iar unele resturi alimentare îmi pot provoca boli. Și încă ceva: știu că par lent mai ales după ce mănânc, dar cui nu i se întâmplă? Așa că, te rog, nu mă lua în picioare și nu mă fugări prea tare când mă vezi pe stradă. Mă vede iubita într-o postură dizgrațioasă!

Pentru a rămâne în familia porumbelului, trebuie să cunoaștem și guguștiucul (Streptopelia decaocto). Apropo, voi ați mai văzut guguștiuci în Constanța?

Mai suntem, mai suntem. Dar pentru că nu ne facem cuiburi prin poduri și clădiri așa des ca porumbeii, ci mai degrabă în arbori și arbuști de foioase, iar parcurile în orașul vostru sunt cam mici și nu așa bogate, iar prădătorii sunt la tot pasul, ne descurcăm mai greu. Ne deosebești ușor de frații noștri porumbei pentru că noi suntem gri și avem la gât un guleraș finuț negru. Și noi suntem foarte romantici, formăm cupluri monogame după ce ne manifestăm prin cântece teritoriale și zboruri nupțiale. Masculul este cel care propune locurile pentru cuib, dar femela are mereu ultimul cuvânt… pe care îl știți deja cu toții: „gu-gu-știuc!”

O altă pasăre care își strigă numele este cucul (Cuculus canorus). Da, îl găsim și în oraș, în zona campusului Universității „Ovidius”. Acest singuratic este un vizitator de
randunicavară în Europa, așa că studenții îl pot auzi când sunt în sesiunea de vară. Din păcate, a plecat deja în Africa tropicală sau în sudul Asiei, îl putem găsi cel mai devreme în aprilie. Tot atunci ne întâlnim și cu rândunica (Hirundo rustica), pe care o recunoaștem cu toții datorită cozii ei bifurcate și, bineînțeles, a cuibului pe care preferă să și-l construiască pe clădiri și foarte rar în habitate naturale. Cu toții am zărit măcar o dată ivindu-se din cuiburi capetele rotunde ca niște acadele ale puilor de rândunică strigându-și părinții într-un cor gălăgios.

Rămânem totuși la speciile de păsări pe care le putem întâlni acum în orașul nostru. Într-o plimbare pe lângă lacul Tăbăcărie am zărit câteva rațe mari (Anas platyrhynchos). Este o specie predominant migratoare, dar unele populații sunt sedentare. Mai încolo, stând mândru pe parapetul ce înconjoară lacul, cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) pare că supraveghează cormoranul mareatent zona.

Da, totul este sub control când sunt eu prin preajmă. Am făcut un mic popas aici, dar în curând mă voi îndrepta spre mare. Ai ghicit, sunt o pasăre marină, iar dacă nu-ți dai seama după forma hidrodinamică a corpului meu, lăbuțele mă dau de gol. Sau poate ochii mei verzi… da, mă gândeam eu că nu vezi până acolo. Sunt un excelent înotător și scufundător, pot și pluti cu corpul scos la suprafață, dar dacă mă simt în pericol intru în imersie și îmi las afară numai capul și gâtul, cât să văd ce se întâmplă. Sunt foarte vigilent, pe uscat nu prea îmi place să stau pentru că aici mă mișc extrem de lent și pentru a-mi lua zborul trebuie să am mereu ca apa ca pistă de decolare. Cum fac asta? Prind viteză pășind pe apă și apoi mă ridic în zbor. Șmecher, nu? Asta nu e tot. Mă scufund până la 8 m și pot petrece până la 2 minute sub apă. Și nu doar porumbeii sunt romantici; și noi ne alegem un singur partener, dar noi suntem discreți și suntem tandri în intimitate, departe de privirile oamenilor.

Cormoranul nostru și-a luat zborul, iar noi am plecat pe urmele lui și am ajuns pe malul Mării Negre. Aici am găsit o mulțime de pescăruși: pescărușul sur (Larus canus), pesărușul pontic (Larus cachinnans), pescărușul cu picioare galbene (Larus michahellis). Pe acesta din urmă l-am întrebat dacă îi place viața în orașul nostru și iată ce ne-a răspuns:

Sigur, deși nu ne place că oamenii încă mai cred că nouă ne plac depozitele de gunoi mari. Avem o veste nouă pentru voi: ne place peștele. Da, ăla mic și proaspăt scos din mare pe care vouă vă place să-l prăjiți în tigaie. Ne-ar plăcea să fiți mai atenți în privința managementului deșeurilor. Dacă chiar vrem o diversificare în meniu și ne este poftă de un hamburger, ni-l putem lua singuri chiar din mâinile voastre neajutorate. Cum facem asta? Păi mai întâi ne alegem ținta. De obicei patrulăm în echipe de câte doi (of, munca în echipă… atât de eficientă!) pe clădirile din centrul orașului, zonă deschisă, unde oamenii își iau fast-food și îl mănâncă pe stradă. Așteptăm ca victima noastră să despacheteze mâncarea (oricât de abili am părea, avem totuși doar niște lăbuțe), să ia o mușcătură (suntem generoși la faza asta), iar apoi tot ce va simți va fi o adiere de o clipă deasupra capului și cum mâncarea din mâini îi este sustrasă prin cea mai delicată mișcare, fără nicio ciupitură sau zgârietură. Suntem pescăruși finuți și deja profesioniști. Vom mânca totul în fața victimei care privește neputincios cum îi savurăm prânzul. Hei, trebuie să ne amuzăm și noi cumva, nu? În plus, știm că veți râde și voi până la urmă și veți avea ce povesti prietenilor.

 Ne întoarcem prin parcurile constănțene și aici zărim o ciocănitoare (Dendrocopos syriacus) care a fost mult prea ocupată ca să ne vorbească. Totuși, ne-au ieșit în cale un pițigoi (Parus major) și un sticlete (Carduelis carduelis). Și ele rămân peste iarnă la noi, sunt viu colorate și le putem recunoaște și după cântec.

Noi vă facem diminețile mai frumoase dacă alegeți ca în drum spre serviciu să mergeți prin parc. Ne-ar plăcea să avem mai mulți copaci. Noi, pițigoii nu suntem pretențioși: ne plac și foioasele, și coniferele. Noi, sticleții, preferăm salcâmii și am observat că și constănțenii îi iubesc. Ne-am dori mai puțină poluare, să folosiți mai puține insecticide, iar în cazul sticleților, să interziceți comerțul ilegal cu exemplare ale speciei noastre. Dacă ați cumpărat sticleți și par să nu se adapteze condițiilor de captivitate, cel mai probabil aceștia au ajuns din libertate în coliviile voastre. Puteți să-i eliberați, dar nu în parcuri, ci mai degrabă într-o pădure de salcâmi (sunt multe în județ). Este mai plăcut să ne auziți cântând când suntem liberi în natură, decât atunci când ne zbatem sub gratiile unei colivii.

Aproape s-a făcut seară. La ora 19 fix, cerul de deasupra Gării se umple de ciori. În orașul nostru există cioara grivă (Corvus corone) pe care o întâlnim toată ziua prin oraș spărgând câte o nucă (sau lăsând autoturismele să facă asta pentru ea) și cioara de semănătură (Corvus frugilegus) despre care vorbim acum. Ca niște umbre rapide, aceste ciori se îndreaptă într-un zgomot haotic spre parc.

Venim de la câmp toate. Am plecat de aici la șapte dimineața și ne întoarcem la șapte seara. Este ca un serviciu, nu? Ziua întreagă ne-o petrecem pe câmpurile cultivate scoțând cu ciocul din pământ semințele semănate de… voi. Suntem rele, nu-i așa? Mai mâncăm și viermi, melci, broaște, insecte, mamifere și păsări mici, cadavre, ouă de păsări sau fructe. Suntem sociale, trăim în coloniile care da, de când a venit toamna, au pus stăpânire pe vârfurile copacilor înalți din parcurile voastre. Nu mai stau la vorbă, că trebuie să ajung acasă. Dacă nu vă place de mine, nu îmi mai alterați habitatul. Dacă mențineți miriștile și accentuați zonele coridoarele între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, poate scăpați de noi. Până atunci, ne vedem la șapte! Am zburat!

Nu știm ce credeți voi, dar ciorile sunt niște păsări foarte inteligente. Coțofana (Pica pica) se aseamănă lor din acest punct de vedere, iar uneori se nasc dispute între ele, dacă au cuiburi apropiate. Nu au cel mai frumos cântec, uneori sună de-a dreptul sinistru, dar aceste păsări dau dovadă de gândire strategică în tot ceea ce fac: de la spargerea unei nuci, până la a întinge cu o bucată de pâine în sos. Orice ar face, ele reușesc să ne surprindă prin modul lor de a acționa pentru a obține ceea ce doresc.

Cam atât din călătoria noastră în căutarea poveștilor nespuse ale păsărilor din Constanța. Dacă locuim într-un oraș, nu înseamnă că trăim înconjurați numai de betoane și asfalt. Natura este mai aproape de noi decât credem.

Dacă și voi ați observat alte păsări pe care noi le-am omis, puteți să ne împărtășiți experiențele voastre. Completările de orice tip sunt mai mult decât binevenite. Putem descoperi și scrie împreună poveștile păsărilor orașului nostru!

Andreea Zamfir

Intern PR & Comunicare

ONG Mare Nostrum